Dacă ar fi să aleg o singur stare  care să ne caracterizeze pe noi, ca popor, în perioada tranziției – despre care am mari dubii că s-ar fi încheiat în realitate -, aceea este naivitatea. Eram niște naivi optimiști care credeam că până la democrație mai e un pas neînsemnat. Trăiam o naivitate combinată cu exaltarea în fața a tot ce înseamnă valori formale sau de fond ale lumii occidentale.

Vorbesc despre tranziția timpurie pentru că întâmplarea a făcut să mă nasc la doi ani și jumătate înainte de schimbarea din 1989. Ca urmare, memoria a început să acumuleze date, evenimente și imagini aproximativ o dată cu zorii noului regim. La naivitatea colectivă se adăuga naivitatea mea de preșcolar și de școlar din ciclul primar, mai târziu. În fond, cele două nu prea aveau nimic în comun.

Unul din momentele semnificative pe care le asociem astăzi anilor ’90 este intrarea francizei McDonald’s în România. Ne-am înghesuit atunci atrași de ceea ce consideram o frântruă din visul american, de culori, de mirosul de ulei rânced, de libertatea pe care o savuram flămânzi sub forma unui BigMac împachetat în hârtie cerată și a unei porții de cartofi prăjiți cu maioneză.

Am umplut deja trei alineate fără să spun nimic despre Brașov, așa că ar fi bine să trec la ce vreau de fapt. Episodul de astăzi din seria amintirilor va fi despre deschiderea primului fast food McDonald’s din Brașov, cel de la Poienelor colț cu Calea București. Data stelară: iulie 1996.

Pentru început, să ne amintim cum arăta zona în acea perioadă. Mergând dinspre oraș pe Calea București spre Dârste, imediat cum lăsai în urmă intersecția semaforizată (pe atunci) cu bulevardul Saturn și strada Poienelor, părea că orașul se termină. De-a dreapta și de-a stânga drumului, doar câmp și iarăși câmp. Nici urmă de hipermarket sau benzinărie. Doar câteodată, oi sau vaci aduse la păscut. Puțin mai departe, un pod peste calea ferată care intra în uzina Roman și, după încă o bucată bună de mers, cele câteva blocuri și fabrica de bere din Dârste. Așadar, noul bastion al consumerismului se construia la marginea zidurilor înalte ale blocurilor de pe Saturn și Poienelor – ultimul front urban – care apăreau precum o fortăreață gri celor ce se apropiau dinspre Timiș sau Săcele.

Într-o perioadă în care nu prea știam noi ce înseamnă și cu ce se mănâncă strategiile de imagine și de vânzări, oamenii au avut grijă încă din primele zile ale lucrărilor să înfigă doi țăruși de care au prins o pancartă prin care  ne anunțau că acolo se va deschide „pentru Dvs.” un restaurant McDonald’s. Ceea ce nu a făcut decât să amplifice așteptarea tuturor, inclusiv pe a mea. De fapt, acum nici nu știu sigur ce așteptam. Oare ce înțelegeam eu atunci din tot ce se întâmpla? Probabil că eram dornic, ca orice copil, să vânez noi gusturi (nesănătoase), atras probabil și de toată imaginea de prieten al copiilor pe care și-o clădise firma. S-ar zice că mă câștigaseră de client, ca și pe mulți alți kinderi de ieri și de azi care își trăgeau și își trag părinții de mânecă să le ia un Happy Meal. (Nu l-am încercat niciodată.)

Dar iată că a venit și ziua Z. Nerăbdător, m-am îmbarcat cu bunicu’ și bunica în Oltcit și am luat cap compas cel mai căutat punct al zilei. Acolo, ce să vezi? Înăuntru și la mesele de pe terasă nu aveai loc să arunci un ac, la tobogan coada era comparabilă. Așa că ne-am hotărât să trecem pe la McDrive, adică un loc unde îți comanzi și îți primești porția direct în mașină fără să te mai dai jos, după care pleci și o mănânci pe genunchi în mers, în parcare la Timiș sau acasă din farfurii de porțelan. Nici acolo coada nu era mai prejos (ajungea până în stradă), dar măcar nu stăteam în picioare și rândul era oarecum mai ordonat. Am înțeles repede regula: la primul ghișeu comanzi, la al doilea plătești, iar la al treilea îți preiei comanda. Îmi amintesc că am luat ceva pe bază de hamburgeri, cartofi prăjiți și plăcintă cu mere. Plăcinta nu mi-a plăcut și nici acum nu-mi place. Celelalte, treacă-meargă. Le-am mâncat acasă și nu prea mi-au ajuns pe toate măselele.

Cam așa a fost ziua când americanii cu BigMac-ul au intrat în Brașov. Niciodată nu am mai văzut locul la fel de aglomerat. Între timp am înțeles că singurul lucru care îi diferențiază este acela că reușesc să vândă bine niște sandwichuri mici și scumpe. Un fel de aperitive. Totuși, de atunci și până azi am rămas cu o mică plăcere: de a sta pe terasă și de a privi specatcolul zilei. În prim plan, traficul rutier; mai în spate, munții Piatra Mare și Postăvaru. Deschiderea peisajului merită câte un McChicken din când în când.

De atunci, multe alte mărci de renume au apărut în Brașov, dar nici una nu a produs emulația din prima zi a McDonald’s-ului. Astăzi cunoaștem o saturație atât de mare de denumiri de magazine, cârciumi, benzinării și hipermarketuri încât nimic nu ne mai impresionează. Și nici eu nu mai am mintea și timpul liber de la 9 ani ca să mă entuziasmez de toate.

PS: În curtea McDonald’s-ului din „Steagu” există singurul vagon de tramvai rămas pe teritoriul Brașovului. Este un vagon motor (mai are și pantograful) Duewag folosit ca loc pentru petreceri de zile de naștere ale prichindeilor.

Alte amintiri:

I – Troleibuze
II – Gazeta de Transilvania
III – Cu trenul pe stradă

Când au agățat cele șase litere pe Tâmpa m-am întrebat: la ce bun? E aproape ca pe vremuri, când au scris STALIN cu brazi printre foioase pe un întreg versant al Tâmpei. Acum nici nu s-au sinchisit să-i pună virgulă lui Ș. Dacă te uiți mai jos, în labirint, orice stradă are numele afișat de zeci de ori de-a lungul ei. De te rătăcești, e lucru cu folos. Arunci un ochi pe o tăbliță și afli unde ești. Așa am înțeles la ce e bun să scrii BRASOV deasupra urbei. Pentru cine nu știe în ce oraș a nimerit.

Cu textulețul acesta particip la Concursul de Proză Arhiscurtă organizat de Trilema, despre care am aflat prin intermediul textului înscris de Alpha.

La mulți ani tuturor cititorilor! Vă doresc să petreceți cât mai multe zile plăcute sub Tâmpa!

Cu toate acestea, contrastul generat în peisajul urban producea de multe ori imagini interesante. Acum mă gândeam la căile ferate industriale care deserverau diverse întreprinderi. Existau câteva locuri în Brașov unde acestea traversau pur și simplu străzi, iar vehiculele feroviare circulau cu viteză extraordinar de redusă și erau însoțite de lucrători care mergeau în fața trenului și opreau traficul, de obicei cu niște stegulețe pricăjite și pătate de ulei. Dacă îmi amintesc bine, cele mai multe erau galbene.

La Rafinărie

Cele mai numeroase amintiri le am legate de ieșire și intrarea garniturilor în Rafinăria care funcționa pe strada Hărmanului. Ai mei au locuit un an din 1998 până în 1999 pe Aleea Petuniei, iar de la geamurile apartamentului se vedea în lungul aleii exact porțiunea de cale ferată care traversa cele patru benzi de circulație. La începutul perioadei în care am locuit acolo am fost oarecum surprins de frecvența cu care se circula. Se trecea de câteva ori pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica. Te puteai aștepta oricând să vezi o garnitură, la orice oră, fie zi sau noapte. În primele săptămâni eram lipit de geam de fiecare dată când se nimerea să fiu acasă și auzeam fluierele însoțitorilor trenului. Așa era, mai întâi erau fluierele, apoi se auzea motorul diesel al locomotivei (una portocalie) și abia apoi intra în câmpul vizual. Ori pleca locomotiva singură și după o perioadă se întorcea cu niscaiva vagoane pe care uneori le trăgea, alteori le împingea, ori pleca o garnitură întreagă și se întorcea locomotiva singură. De obicei tracta doar vagoane-cisternă (într-un număr care varia de la 1 la 5-6), dar câteodată mai avea adăugat și un vagon de marfă acoperit, acel model maro-vișiniu foarte comun. Era ceva inedit la început, dar, ce-i drept, cu timpul nu mai săream la auzul fiecărui fluier.

Alt aspect interesant al acelei căi ferate industriale constă în faptul că parcurgea, imediat după ieșirea din spațiul întreprinderii, o porțiune de vreo 200 de metri pur și simplu pe una din benzile de mers ale străzii Hărmanului – banda 1 a sensului spre centru – pe lângă spațiul verde care o separa de trotuar (vezi galeria de la finalul articolului). Îmi aduc aminte vag de una sau două ocazii în care eram în mașină și depășeam trenul pe banda a doua. Linia continua printr-o zonă înierbată din apropierea intersecției cu bulevardul Gării, pe ale cărui șase benzi le traversa ulterior și se pierdea într-o zonă unde calea ferată nu mai era ceva atât de deosebit.

Linia a fost scoasă atunci când Rafinăria a fost închisă. La depozitul Lubrifin din apropiere de Cristian există o locomotivă identică celei care se plimba pe Hărmanului și presupun că de fapt este una și aceeași. Doar o lampă de semnalizare cu lumină galbenă intermitentă a mai rămas pe unul din stâlpii electrici din apropierea traversării la nivel (vezi galeria). Din câte știu eu, aceea este ultima lampă de semafor de tipul celor mari, care au existat în anii ’90 în Brașov. Exista câte o lampă pe fiecare sens și presupun că erau comandate din interiorul întreprinderii.

Atelierul de zonă

Este ultima rămășiță a ansamblului vechii gări CFR Brașov, care ocupa o mare parte din suprafața delimitată de strada Hărmanului, bulevardul Gării și bulevardul Victoriei. A fost funcțional până recent. Nici acesta nu mi-a fost străin, pentru că, după episodul „Petuniei”, ai mei s-au mutat pe strada Ștefan Mironescu (cunoscută mai ales după denumirea veche de „Aleea Crângului”). De la geamurile noii locuințe se putea vedea foarte bine în interiorul curții atelierului. Bănuiesc că nu aici se derula greul activității de întreținere/reparație a vehiculelor feroviare din Brașov, dar înăuntru se aflau totuși în permanență vagoane, unele mai pricăjite, altele – puține la număr – mai arătoase. Tot timpul era activitate, se auzeau bufnete de tampoane și sirene de locomotivă.

Legătura dintre atelier și restul rețelei de cale ferată se făcea printr-o trecere la nivel cu bulevardul Gării, undeva în apropierea Sălii Sporturilor, nu departe de linia despre care am vorbit la paragraful precedent. Aici apărea un alt tip de contrast, linia trecând printre blocuri. Îmi amintesc că imediat lângă poarta atelierului era un bătător de covoare, nu departe de pârghia unui macaz.

Racordul a fost desființat în 2007, la fel ca și cel cu Rafinăria. Astăzi atelierul este în părăsire și probabil că terenul va intra pe mâna dezvoltatorilor imobiliari.

În Bartolomeu

În această zonă găseam pe vremuri un racord care deservea fostul Fartec. Racordul se desprindea din magistrala 200 undeva în dreptul intersecției dintre străzile Stadionului și Avram Iancu, traversa strada Stadionului, continua pe o distanță scurtă prin spațiul verde care mărginea strada Mihai Viteazul (această zonă este acum ocupată de stația liniilor de autobuz 12 și 22, de intrarea în Autogara 2 și de mica stație Rompetrol), după care o traversa și pe aceasta și intra în incinta fabricii prin spatele Stadionului Tineretului.

Tot în Bartolomeu exista o linie care deservea fabrica Romradiatoare și depozitele aflate în zona Cărămidăriei-Bazaltului, în zona unde astăzi se află Eliana Mall și Brintex. Acesta era de fapt traseul inițial al magistralei 203 Brașov-Zărnești. După modificarea acestuia pe sub podul de pe Calea Făgărașului, linia despre care vorbeam a avut doar caracter uzinal. Cel mai important punct de trecere la nivel a acestei căi era la intersecția cu strada Cărămidăriei, unde acum se află un sens giratoriu. Linia era deja ramificată, așa că în realitate se traversau vreo trei-patru căi. Zona pe care se afla această cale ferată este astăzi de nerecunoscut, doar un mic „ciot” al acesteia fiind folosit pentru manevre în apropierea barierei.

Zona Carpaților

De-a lungul străzii Carpaților exista – nu pe carosabil, ci dincolo de trotuar – o cale ferată industrială care ieșea din uzina Roman și ajungea până la fosta Temelia, ramificându-se pe parcurs către ICIM și Metrom. Trecerile la nivel erau pe strada Vasile Alecsandri (prima desființată, câteva șine mai erau vizibile până la cea mai recentă asfaltare), la intrarea în Colonia Metrom și pe Carpaților în dreptul Stadionului Metrom (se traversa linia către ICIM).

Concluzii

Aceste treceri la nivel nu au reprezentat niciodată un pericol după părerea mea. Vehiculele feroviare circulau cu viteze extrem de reduse și nu știu să se fi întâmplat vreun accident grav. Astăzi nu mai există nici una din aceste linii despre care am discutat, dar pe ici pe colo, ochiul atent poate găsi mici urme ale existenței acestora. Pe unele dintre ele le puteți vedea în câteva din fotografiile de la finalul articolului.

Alte amintiri:

I – Troleibuze
II – Gazeta de Transilvania

Cea mai recentă invenție a lor este un card de discount, proiect în care au deocamdată doar parteneri din Brașov. Adică suntem pe undeva privilegiați, cică. Cardul costă 100 de lei pe an și oferă posesorului reducerile din lista de aici. Cele mai multe sunt oferite de agenți comerciali din sfera HORECA, dar pe listă se mai găsesc, de exemplu, Filarmonica și Teatrul „Sică Alexandrescu”. Deci, dacă sunteți amatori de beri, pizza, măsline, atenții în oraș, dar și dacă aveți îndeletniciri culturale, sunt foarte mari șansele să găsiți ceva pentru voi. Cei de la revistă spun că lista partenerilor se va extinde continuu și, într-adevăr, de acum zece zile de când am aflat eu de proiect, au apărut parteneri noi. Așa că nu am motive să cred că aceasta nu se va întâmpla și în continuare.

Acum, chestia e că, pe lângă cardul pe care l-am primit eu moca ca blogger influent de subtampa, mai am dreptul să dau cinci carduri cititorilor mei. Cardurile sunt de aceleași tip ca și cele care costă în mod normal 100 de lei, expiră la anul pe 31 decembrie, dar nu costă nimic.

Din păcate, nu pot să organizez vreun concurs pe baza căruia să desemnez cinci câștigători, din următoarele considerente. Am primit de la „Zile și nopți” un singur cod care va fi valabil pentru cinci activări, în loc de cinci coduri unice, așa cum m-aș fi așteptat. Deși nu pun la îndoială buna credință a cititorilor mei, eu nu pot să ofer garanția 100% a faptului că respectivul cod nu va fi folosit de mai multe ori de către unul din cei cinci cărora îl voi divulga și că astfel cineva îndreptățit să îl folosească nu va putea totuși să beneficieze de el.

În concluzie, voi recurge la soluția anarhistă. Voi face codul public și cei mai iuți de mână (și mai norocoși să se nimerească pe blog la momentul potrivit) dintre cei interesați îl vor introduce în formularul de plată online de pe site-ul „Zile și nopți”. După primele cinci comenzi corecte, codul se va invalida. Așa că, dacă vreți cardul cadou, nu mai aveți timp de pierdut.

Introduceți codul CARD-ZILESINOPTI-SUBTAMPA în formularul de plată online (jos, la secțiunea „Coupon code”) și, dacă vă numărați printre primii cinci care o fac, veți primi un card de discount „Zile și nopți” pe numele vostru, cadou pentru că ați trecut pe la noi pe blog. Baftă și viteză vă urez.

Încă o rugăminte: dacă ați reușit să obțineți cardul, lăsați un comentariu să mă bucur și eu că am făcut un bine.

Probabil că am fost destul de vag cu prezentarea cardului, așa că pentru mai multe detalii vă recomand să vizitați www.zilesinopti.ro/card/.

Cu timpul am început să-l răsfoiesc  așa, cam într-o doară. La o adică nu îmi lua tare mult timp să-l parcurg în diagonală zilnic. După încă ceva timp, am început să caut știrile din sport, singurul aspect al presei care mă interesa prin gimnaziu (no, nimeni nu-i perfect), mai ales că se punea accent pe ce se întâmplă prin județ. Ei bine, toată răsfoiala asta neinteresată mi-a lăsat totuși câteva puncte de reper în memorie în ceea ce privește „Gazeta de Transilvania”: editorialele lui Eduard Huidan sub titlul „Chestiunea zilei”, foaia „pentru minte, inimă și literatură”, fel de fel de știri și texte de social, de cultural sau de politic de care îmi amintesc tocmai faptul că nu le citeam niciodată.

Cu timpul, prin familie s-a renunțat mai mult pe nesimțite la obiceiul de a citi „Gazeta” – care între timp a primit câteva pagini color -, eu am început să înțeleg Brașovul altfel, zonele de interes mi s-au mai extins (slavă Domnului!), iar bună parte din presă – sau cel puțin aia care vrea cu tot dinadinsul să-ți sară în ochi – îmi insultă inteligența. Pe fondul tuturor acestor aspecte mi-am amintit astăzi de „Gazetă”. Au trecut ani buni de când nu am mai avut-o în casă, dar parcă mi-am amintit ceva de un ziar cu multe pagini despre Brașovul brașovenilor, nepervertit (ziarul) de mica publicitate care umple jumătate din alte ziare locale. Și mi-am dat seama că mi-ar plăcea să mă reapuc – de fapt pentru prima dată la modul serios – să îl citesc. Mi-am dat seama că ar fi un ziar cu care brașoveanul din mine ar avea mari șanse să rezoneze. În consecință, m-am dus la chioșc, de unde am aflat cu surprindere că nu mai apare „de prin august”. Mi-a cam tăiat tot elanul.

Am ajuns de curând acasă și am intrat pe site-ul „Gazetei”. Am descoperit că ultima ediție, numărul 5746, a apărut pe 26 iunie a.c. În marja de eroare a lui „prin august”. Explicațiile nu le voi da eu, ci vă voi invita să citiți argumentația lui Eduard Huidan, din ultima „Chestiune a Zilei” publicată.

Alte amintiri: I – Troleibuze

Primul episod:

Troleibuze

Este una din cele mai pregnante amintiri pe care o am despre Braşovul copilăriei, poate şi pentru că se întinde pe foarte mulţi ani şi nu se referă la un anumit punct, ci la oraş în totalitate. Îmi amintesc că erau foarte multe troleibuze, atât ca trasee cât şi ca vehicule. Nu pot să spun exact de ce m-a fascinat sistemul de transport electric. Poate pentru că erau nişte vehicule inedite în peisajul rutier, poate mi se părea interesantă geometria deosebit de ordonată pe care reţeaua de contact o desena deasupra străzilor, mult mai organziată decât restul cablurilor electrice aeriene, poate de vină e reţeaua pitorească din Şchei – astăzi dispărută – care purta mastodonţii de 17 metri pe străduţele înguste către capătul de linie din Pe Tocile şi apoi îi cobora în cetate prin deschiderea îngustă a Porţii Şchei. Cert e că am reţinut toate traseele la scurt timp după ce am învăţat să citesc, fără să îmi propun acest lucru în mod expres, la fel ca şi traseele autobuzelor şi al tramvaiului. Însă atenţie: obiectul fascinaţiei mele îl reprezentau prin excelenţă troleibuzele. Nu autobuzele, nu tramvaiele, nu altceva. Urmăream modificările de trasee, iar dacă apăreau la stradă noi achiziţii, le sesizam imediat. Îmi plăcea troleibuzul şi nu prea înţelegeam de ce unii îl huleau. Era silenţios, impunător, şerpuitor, special în felul său, mereu distins de restul participanţilor la trafic.

Mai aproape de zilele noastre am aflat că în anii cei mai fericiţi pentru transportul electric braşovean reţeaua noastră era una din cele mai dense din ţară, cu un număr de trasee comparabil cu Bucureştiul, cu un parc rulant ce trecea bine de 200 de vehicule şi cu câteva planuri de extindere pe masă. La momentul respectiv însă (şcoala primară, gimnaziul şi chiar câţiva ani înainte) nu aveam termenii de comparaţie şi mi se părea ceva obişnuit, ceva ce găseşti cu siguranţă în orice oraş. Abia din 2005, când transportul cu troleibuze a căzut in dizgraţie în Braşov, am realizat amploarea sistemului existent în anii ’90. Am început să caut informaţii despre modele de vehicule, tipuri de elemente de reţea, toate astea în timp ce segmente mari ale reţelei erau dezafectate, iar transportul diesel câştiga teren în faţa celui electric, ecologic.

Pot, aşadar, să vorbesc despre o amintire care se întinde pe 18 ani. Ce a urmat după 2005 a fost însă una din cele mai urâte perioade, în care transportul electric a devenit un mic crâmpei din ceea ce era. Cele două fire paralele au dispărut rând pe rând de pe mai multe străzi şi, partea pe care eu unul am regretat-o cel mai mult, din centrul vechi, din Şchei şi de pe strada Lungă. Acum avem o grămadă de pârâitoare turceşti care ne afumă aerul de munte. Cât despre recomandările UE privind transportul ecologic, ele nu contează nici cât o ceapă degerată în pseudostrategia de dezvoltarea locală.

Dar amintirea rămâne.

Organizaţia non-guvernamentală Transira sustine transportul electric. Am găsit nenumărate fotografii, informaţii, date statistice despre transportul public braşovean pe forumul acestei instituţii, unde thread-ul dedicat judeţului Braşov adună cel mai mare număr de postări după cele refritoare la capitală. Vă recomand cu căldură să îl vizitaţi în cazul în care doriţi să aflaţi mai multe date exacte (nu am vrut să încarc acest articol cu prea multe cifre şi nume proprii).

Bucurați-vă de priveliște!

Ma uit de fiecare data la fotografiile vechi de un secol sau chiar mai mult: cladirile din orasul vechi, Piata Sfatului sau Republicii, sunt in mare parte aceleasi, in special cele care privesc dinspre capatul superior al strazii catre Biserica Neagra. Cateodata ma pierd privind in interiorul fotografiei si incercand sa imi imaginez atmosfera. Hainele oamenilor prinsi adesea in cadre spun alte povesti –  barbatii cu palarii si bastoane, femeile cu rochii lungi si parul strans in coc, la fel ca vehiculele trase de cai ori in imaginile tarzii masinile anilor interbelici.

Uneori, cate un trecator priveste direct in obiectiv si de fiecare data am senzatia sinistra ca ma priveste peste timpuri. Din vremuri in care fiecare fotografie era un eveniment rar, pregatit minutios, catre prezentul in care actul s-a banalizat. Cu o privire goala, inexpresiva – dupa posibilitatile tehnice de redare de atunci si ca rezultat al prelucrarilor ulterioare. Inevitabil, ma gandesc ca fiecare om din fotografiile acelea nu mai e de mult. Oare s-au gandit ei vreodata ca oamenii dintr-un viitor relativ apropiat, dar totusi foarte diferit de al lor, le vor privi cu uimire stilul de viata deja istoric, dar se vor plimba printre exact aceleasi cladiri?

vila F. Schuller la 1900, pe actualul Bd Eroilor

Azi am primit albumul Brasovul de altadata, un album cu fotografii de epoca ale orasului, in care am descoperit multe fatele necunoscute printre care cladiri remarcabile acum disparute. Cu toate ca profesorul de istorie din liceu ne-a explicat ca nu are sens sa ne jucam de-a “ce-ar fi fost daca” in istorie, la fiecare dintre ele imi imaginam cum ar fi aratat acum centrul daca nu ar fi fost demolate. Daca in locul celei de-a doua cladiri a Aro Palace era inca Biserica Reformata, daca cladirea hidoasa a telefoanelor de langa corpul T nu exista, ci vila F. Schuller . si daca in capatul Muresenilor mai era inca poarta Vamii marginita de pavilioane simetrice.

Senzatia care imi ramane e ca, pe langa cladirile (teoretic) permanente, ceea ce ne mai leaga de oamenii de odinioara e umbra. Mi-e greu sa explic de ce. Poate pentru ca umbra e impersonala si a trecut de nenumarate ori, insotind cine stie cati oameni din cate epoci, locuri si statuturi diferite. Sau, altfel spus, pentru ca umbra nu moare o data cu omul si poate fi recreata de oricine, oriunde. Macar in sens metaforic.

In final, fotografia in sine ce e altceva decat o variatie a umbrei?