Pentru amintirea de azi coborâm către Brașovechi pe strada Lungă până la intersecția cu fosta stradă a Operetei. Pe aici trece unul din drumurile posibile către sau dinspre casă. Celălalt, mai frecventat de către mine, este prin Șirul Livezii. Demult, pe vremea când nu apucasem să trec de multe ori pe acolo pentru simplul motiv că existam de prea puțini ani pe Pământ (vreo trei-patru), cineva din familie s-a gândit să îmi indice, cu grija cu care arăți unui copil ceva ce i-ar putea stârni interesul la acea vârstă, un vultur sculptat la colțul casei dintre cele două străzi. Și de atunci am rămas fixat. De fiecare dată când sunt în preajmă privesc spre vultur. El stă nemișcat, sub turnuleț. Tencuiala s-a mai scurs, strada Operetei a devenit a Bisericii Române, dar vulturul așteaptă de decenii cu aripile deschise un zbor ce nu a început încă, cu capul întors de la lunga stradă, ignorând firele electrice care stau să-i lege picioarele.

Cine știe ce mecanisme ale memoriei au făcut să îmi rămână întipărit acea particulă de timp de acum aproape 20 de ani. Poate că a fost evenimentul care a declanșat interesul meu pentru detalii evidente sau ascunse ale clădirilor pe lângă care trec. Cert e că vulturul casei de pe colț va rămâne primul amănunt de arhitectură pe care l-am conștientizat vreodată.

PS: Astăzi am observat numeroasele simboluri ale strugurelui de la baza ferestrelor.

Alte amintiri:

I – Troleibuze
II – Gazeta de Transilvania
III – Cu trenul pe stradă
IV – Ziua când au venit americanii

Voiam doar să spun că Piața noastră a Sfatului are și ea porumbeii de rigoare care fac cam tot ce fac confrații lor din marile piețe ale marilor orașe europene: se înghesuie creând o mare de cozi ridicate acolo unde câte un turist sau un localnic își face milă de ei cu o mână de grăunțe, decolează cu toții ca un val atunci când un copilaș se gândește că ar fi amuzant să îi sperie, descriu niște coregrafii superbe atunci când au oră de spectacol sau – mai probabil – când simt proximitatea vreunui prădător în aer, se duc la culcare devreme prin firidele caselor împrejmuitoare umplând de porumbelaț (un fel de găinaț, dar emis de porumbel) pe lângă ziduri și alte activități porumbelești.

La sfârșit, încă o nedumerire din ciclul „ce se gândește mintea mea în gândul ei”. Oare ce părere are marea masă a porumbeilor despre cei albi sau maronii care se disting întotdeauna prin raritatea lor? Dar despre guguștiucii care, spre deosebire de ei, au darul cântatului?

Și mai la sfârșit, câteva poze de vară și de iarnă cu prietenii:

Primul: potențialul de contribuție la calitatea peisajului urban. În cazul în care vegetația crescută pe zona superioară a dealului ar fi înlăturată, ansamblul fortificației va genera un impact vizual puternic în multe puncte ale zonei centrale a orașului. O înălțime cu o astfel de construcție istorică va deveni un punct de reper important în pesiaj, punând în valoare Cetățuia și completând în mod fericit o zonă de multe ori plăcută ochiului. Consider ca fiind rațional compromisul defrișării zonei superioare a Strajei pentru scopul menționat.

Al doilea: potențialul de a deveni un punct de belvedere spectaculos. La fel cum Cetățuia nu poate fi văzută foarte bine de jos, zonele înconjurătoare nu pot fi foarte bine văzute de pe deal. Doar în perioadele în care copacii sunt desfrunziți se poate întrezări orașul-cetate printre trunchiuri și crengi, atât cât să stârnească interesul de a vedea într-o zi toată panorama deschizându-se fără opreliști. Dată fiind perioada suficient de lungă de când Straja este împădurită, cred că pentru mulți unghiul de observație va fi absolut nou. Mai mult, ochii curioși își vor putea imagina cum, cu veacuri în urmă, dealul servea ca punct de observație, văzând pământurile pe care vechii străjeri le scrutau în căutare de posibili vrăjmași apăruți la orizont. Omenește vorbind, am avea o panoramă de 360 de grade dintr-un punct strategic de observație.

Acestea fiind spuse, lansez și eu o propunere nevinovată. Către nimeni. Mai degrabă, e un fel de întrebare retorică: „n-ar fi fain?”. Că n-am eu poziția de a lansa propuneri urbanistice.

* De multe ori, Cetățuia este în mod eronat creditată ca fiind Cetatea Brașovului. De obicei, de către cetățeni non-brașoveni. Cetatea Brașovului era jos, între dealuri, iar Cetățuia era o fortificație care făcea parte din sistemul de apărare extra-muros al cetății. Ca fapt divers, Cetățuia era de fapt un bastion, singurul apărat de mercenari și nu de breslași brașoveni.

De fapt, trebuie să recunosc că zona ultimelor două porți de intrare în cetatea Brașovului rămase în picioare mă încântă în mod deosebit. Mi-ar fi plăcut să dăinuie până astăzi mai multe dintre vechile intrări, în mod deosebit Poarta Vămii, care marca intrarea pe strada cu același nume (actuala Mureșenilor) și a cărei frumusețe am remarcat-o demult în fotografii de dinainte de 1891, anul demolării în favoarea introducerii tramvaiului până în actuala Piață a Sfatului. Dar despre cele ce nu mai există vom vorbi când va veni vremea într-un articol separat. Revenind la cele prezente, este interesantă coincidența care a făcut ca singurele porți care încă ne mai încântă să fie atât de apropiate una de cealaltă. După mine, Ecaterina este sora mai frumoasă și mai dichisită a familiei, o adevărată piesă de arhitectură. Poarta Șchei (denumită inițial Poarta Orfanilor) este mai nouă și pare mai mult orientată către un rol funcțional decât către unul estetic. Construită într-o formă mai simplă, de arc de triumf, are și ghinionul de a se învecina cu Poarta Ecaterina, locul doi fiind evident pe plan estetic. Poarta Șchei preia astăzi traficul rutier, în timp ce Ecaterina nu se află nici măcar pe un flux principal de pietoni, așa că pe aici trec mai degrabă turiștii cu aparate de fotografiat, plimbăreții în căutare de frumos și liniște sau localnicii cu aparate de fotografiat (recte, eu).

Îmi amintesc de faptul că Poarta Ecaterina a zăcut oarecum în uitare până la cea mai recentă renovare din urmă cu câțiva ani. Cu tencuiala deteriorată, fără posibilitatea de a fi traversată, înconjurată de un spațiu verde neîngrijit, această bijuterie a peisajului urban brașovean nu strălucea. Timpul a trecut, s-au făcut și lucruri bune, iar poarta a fost restaurată, în zona dintre cele două porți (pe partea dinspre interiorul cetății) a fost amenajat un părculeț curat cu bănci și gazon tuns, situat de fapt în curtea Ordinului Arhitecților din România filiala Brașov-Covasna-Harghita care, de altfel, ocupă și un spațiu la etajul porții. De partea cealaltă, spre exteriorul cetății, curtea Facultății de Silvicultură este un loc boem, practic avangarda pitorescului cartier Șchei. Mai mare dragul.

Poarta Șchei este traversată zilnic de mii și mii de automobile și pietoni. Nici nu mai realizăm de fiecare dată că trecem printr-un monument care ocupă acel loc de sute de ani, probabil și ca urmare a faptului că nu am trăit vreuna din demolările celorlalte porți. Eu simt de fiecare dată nevoia să conștientizez și să mă aplec asupra faptului că în acel punct al orașului mai există două clădiri care vorbesc despre alte vremuri, în care o așezare se ghida după alte reguli, se delimita și își marca perimetrul în alt mod decât astăzi, iar organizarea politică, administrativă și teritorială urmărea cu totul alte cutume și principii.

Cam asta simte un fost șagunist, actualmente cu dese drumuri către și dinspre Șchei, despre cele Două Porți.

Cu toate acestea, contrastul generat în peisajul urban producea de multe ori imagini interesante. Acum mă gândeam la căile ferate industriale care deserverau diverse întreprinderi. Existau câteva locuri în Brașov unde acestea traversau pur și simplu străzi, iar vehiculele feroviare circulau cu viteză extraordinar de redusă și erau însoțite de lucrători care mergeau în fața trenului și opreau traficul, de obicei cu niște stegulețe pricăjite și pătate de ulei. Dacă îmi amintesc bine, cele mai multe erau galbene.

La Rafinărie

Cele mai numeroase amintiri le am legate de ieșire și intrarea garniturilor în Rafinăria care funcționa pe strada Hărmanului. Ai mei au locuit un an din 1998 până în 1999 pe Aleea Petuniei, iar de la geamurile apartamentului se vedea în lungul aleii exact porțiunea de cale ferată care traversa cele patru benzi de circulație. La începutul perioadei în care am locuit acolo am fost oarecum surprins de frecvența cu care se circula. Se trecea de câteva ori pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica. Te puteai aștepta oricând să vezi o garnitură, la orice oră, fie zi sau noapte. În primele săptămâni eram lipit de geam de fiecare dată când se nimerea să fiu acasă și auzeam fluierele însoțitorilor trenului. Așa era, mai întâi erau fluierele, apoi se auzea motorul diesel al locomotivei (una portocalie) și abia apoi intra în câmpul vizual. Ori pleca locomotiva singură și după o perioadă se întorcea cu niscaiva vagoane pe care uneori le trăgea, alteori le împingea, ori pleca o garnitură întreagă și se întorcea locomotiva singură. De obicei tracta doar vagoane-cisternă (într-un număr care varia de la 1 la 5-6), dar câteodată mai avea adăugat și un vagon de marfă acoperit, acel model maro-vișiniu foarte comun. Era ceva inedit la început, dar, ce-i drept, cu timpul nu mai săream la auzul fiecărui fluier.

Alt aspect interesant al acelei căi ferate industriale constă în faptul că parcurgea, imediat după ieșirea din spațiul întreprinderii, o porțiune de vreo 200 de metri pur și simplu pe una din benzile de mers ale străzii Hărmanului – banda 1 a sensului spre centru – pe lângă spațiul verde care o separa de trotuar (vezi galeria de la finalul articolului). Îmi aduc aminte vag de una sau două ocazii în care eram în mașină și depășeam trenul pe banda a doua. Linia continua printr-o zonă înierbată din apropierea intersecției cu bulevardul Gării, pe ale cărui șase benzi le traversa ulterior și se pierdea într-o zonă unde calea ferată nu mai era ceva atât de deosebit.

Linia a fost scoasă atunci când Rafinăria a fost închisă. La depozitul Lubrifin din apropiere de Cristian există o locomotivă identică celei care se plimba pe Hărmanului și presupun că de fapt este una și aceeași. Doar o lampă de semnalizare cu lumină galbenă intermitentă a mai rămas pe unul din stâlpii electrici din apropierea traversării la nivel (vezi galeria). Din câte știu eu, aceea este ultima lampă de semafor de tipul celor mari, care au existat în anii ’90 în Brașov. Exista câte o lampă pe fiecare sens și presupun că erau comandate din interiorul întreprinderii.

Atelierul de zonă

Este ultima rămășiță a ansamblului vechii gări CFR Brașov, care ocupa o mare parte din suprafața delimitată de strada Hărmanului, bulevardul Gării și bulevardul Victoriei. A fost funcțional până recent. Nici acesta nu mi-a fost străin, pentru că, după episodul „Petuniei”, ai mei s-au mutat pe strada Ștefan Mironescu (cunoscută mai ales după denumirea veche de „Aleea Crângului”). De la geamurile noii locuințe se putea vedea foarte bine în interiorul curții atelierului. Bănuiesc că nu aici se derula greul activității de întreținere/reparație a vehiculelor feroviare din Brașov, dar înăuntru se aflau totuși în permanență vagoane, unele mai pricăjite, altele – puține la număr – mai arătoase. Tot timpul era activitate, se auzeau bufnete de tampoane și sirene de locomotivă.

Legătura dintre atelier și restul rețelei de cale ferată se făcea printr-o trecere la nivel cu bulevardul Gării, undeva în apropierea Sălii Sporturilor, nu departe de linia despre care am vorbit la paragraful precedent. Aici apărea un alt tip de contrast, linia trecând printre blocuri. Îmi amintesc că imediat lângă poarta atelierului era un bătător de covoare, nu departe de pârghia unui macaz.

Racordul a fost desființat în 2007, la fel ca și cel cu Rafinăria. Astăzi atelierul este în părăsire și probabil că terenul va intra pe mâna dezvoltatorilor imobiliari.

În Bartolomeu

În această zonă găseam pe vremuri un racord care deservea fostul Fartec. Racordul se desprindea din magistrala 200 undeva în dreptul intersecției dintre străzile Stadionului și Avram Iancu, traversa strada Stadionului, continua pe o distanță scurtă prin spațiul verde care mărginea strada Mihai Viteazul (această zonă este acum ocupată de stația liniilor de autobuz 12 și 22, de intrarea în Autogara 2 și de mica stație Rompetrol), după care o traversa și pe aceasta și intra în incinta fabricii prin spatele Stadionului Tineretului.

Tot în Bartolomeu exista o linie care deservea fabrica Romradiatoare și depozitele aflate în zona Cărămidăriei-Bazaltului, în zona unde astăzi se află Eliana Mall și Brintex. Acesta era de fapt traseul inițial al magistralei 203 Brașov-Zărnești. După modificarea acestuia pe sub podul de pe Calea Făgărașului, linia despre care vorbeam a avut doar caracter uzinal. Cel mai important punct de trecere la nivel a acestei căi era la intersecția cu strada Cărămidăriei, unde acum se află un sens giratoriu. Linia era deja ramificată, așa că în realitate se traversau vreo trei-patru căi. Zona pe care se afla această cale ferată este astăzi de nerecunoscut, doar un mic „ciot” al acesteia fiind folosit pentru manevre în apropierea barierei.

Zona Carpaților

De-a lungul străzii Carpaților exista – nu pe carosabil, ci dincolo de trotuar – o cale ferată industrială care ieșea din uzina Roman și ajungea până la fosta Temelia, ramificându-se pe parcurs către ICIM și Metrom. Trecerile la nivel erau pe strada Vasile Alecsandri (prima desființată, câteva șine mai erau vizibile până la cea mai recentă asfaltare), la intrarea în Colonia Metrom și pe Carpaților în dreptul Stadionului Metrom (se traversa linia către ICIM).

Concluzii

Aceste treceri la nivel nu au reprezentat niciodată un pericol după părerea mea. Vehiculele feroviare circulau cu viteze extrem de reduse și nu știu să se fi întâmplat vreun accident grav. Astăzi nu mai există nici una din aceste linii despre care am discutat, dar pe ici pe colo, ochiul atent poate găsi mici urme ale existenței acestora. Pe unele dintre ele le puteți vedea în câteva din fotografiile de la finalul articolului.

Alte amintiri:

I – Troleibuze
II – Gazeta de Transilvania

Marele avantaj al acestei străduțe constă în faptul că este suficient de îngustă încât să nu încapă mașini. Nu are faima străzii Sforii (chiar și eu am perioade lungi în care uit complet de existența ei), nici nu e la fel de îngustă, dar are ceva aparte. Nu este dreaptă, așa încât există o zonă mică de unde nu poți vedea nici unul din capete. Stând acolo și ignorând grafitti-urile te poți imagina într-o mulțime de locuri, de la un burg german până la o citadelă italiană cu case înghesuite.

Turiștii nu o caută cu obstinație, de fapt nici ar putea să fie un obiectiv turistic pentru că nu are nici un fel de istorie aparte, nici o curiozitate nu se leagă de acest mic pasaj pietonal. Este doar un loc aparte care îți poate oferi câteva senzații interesante, asta dacă știi să decupezi micile detalii ale lumii secolului 21, cum ar fi câteva coșuri de centrală termică. Aici îți dai seama cât de mult înseamnă absența automobilelor din câmpul vizual. Este mai degrabă un spațiu pentru locuitorul Brașovului, obișnuit cu laitmotivurile de tip Piața Sfatului și Biserica Neagră; un loc numai bun pentru cine vrea să se apuce să exploreze zone mai puțin cunoscute care, până la urmă, contribuie la definirea întregului numit Brașov.

UPDATE apropo de ce zice Armin:

Fotografia de mai jos e făcută tot pe strada Alecu Russo și reprezintă un grilaj împreună cu însemnul fabricii care a produs-o (deci era deja vorba de o fabrică, nu de o breaslă): ALFRED WIDMANN – SCHLOSSENWAAREN UND KOCHHERD-FABRIK – KRONSTADT (BRASSO). Adică lăcătușeria și fabrica de mașini de gătit.

Nu-mi place să o spun, dar terasele de acolo apar primăvara într-un mod neplăcut și invaziv în micro-peisajul urban al zonei. Nimic personal, nimic specific, doar anul acesta a primit toată lumea umbrelele cu „Brașov, probably the best city in the world”. Probably.

Acum mi-e mai mare dragul să umblu pe Republicii. Știu că nu trebuie să ocolesc trei-patru terase dacă mi se năzare să intru într-un magazin de pe partea cealaltă. Până la primăvară mă voi desfăta la fiecare trecere cu aerul curat al străzii și voi spera într-o Republicii cu terase mai integrate într-un sit urban de calitate. Poate ca Bălcescul sibian.

Doar după ce fântâna Rudolf a fost reconstruită am realizat importanța ei în peisajul urban al Brașovului, cu atât mai mult cu cât sunt de părere că susurul apei nu trebuie să lipsească din nici o așezare cu pretenții de oraș turistic. Chiar dacă nu agreez din punct de vedere rutier soluția aleasă pentru intersecția din apropierea hotelului Aro, trebuie să recunosc că modificarea peisajului realizată acum doi ani a adus un suflu proaspăt zonei, punând în valoare Casa Armatei, Biblioteca „George Barițiu”, vechea Casă Baiulescu, clădirea Rectoratului Universității Transilvania și fosta vilă Czell (clădirea de pe colțul străzii Mureșenilor opus Rectoratului). Rezultatul demolării unor chioșcuri de tablă de genul celor răsărite în zorii capitalismului postdecembrist îl constituie o zonă largă fără construcții, asemănătoare unei mari piețe, în care fântâna ocupă un loc important, atrăgând privirea din orice punct al acestei zone deschise și de pe orice stradă care intră în sensul giratoriu „de la Rectorat”, așa cum a intrat în limbajul comun.

Pentru conformitate: ultima fotografie a fost preluată din lucrarea „Brașovul de odinioară” de Aristotel Căncescu și Titus Mâzgăreanu și aparține colecției lui Titus Mâzgăreanu.

După zidurile de jos

Zidurile nu mai sunt astăzi prezente pe toată lungimea vechiului perimetru, așa că pentru turistul nefamiliarizat cu geografia locului poate fi mai puțin evident momentul în care traversează granița bătrânei cetăți, cel puțin dacă nu o face printr-una din cele (doar) două porți de acces rămase în picioare: Poarta Schei (mai cunoscută) și Poarta Ecaterina (mai frumoasă, dacă e să mă-ntrebi). Un tur la pas pe la periferia vechiului oraș ar putea fi o idee interesantă. Pleci, să zicem, de la bibliotecă pe După Ziduri(le de Jos), prins între o latură bine păstrată a cetății și versantul pe care au fost construite turnurile Alb și Negru. Ajuns în apropierea Maternității, continui periplul pe latura sudică, preferabil prin curtea corpului S al Universității și a Ocolului Silvic. Aici poți vedea rămășițe ale zidurilor și, cel mai important, cele două porți menționate. Ai putea chiar să zăbovești mai mult asupra Porții Ecaterina, care multă vreme mi-a părut a fi defavorizată, zăcând până acum câțiva ani într-o paragină nedreaptă. Îți propun ca în continuare să treci pe sub această poartă, apoi să îți continui drumul de-a lungul laturii sudice, traversând strada Poarta Schei și urmărind din nou linia unei porțiuni conservate de zid – aceea care mărginește arena Liceului cu Program Sportiv. De aici vei continua pe „sub Tâmpa” (sau După Zidurile de Sus) până în dreptul magazinului Star, de unde vei putea urmări traseul vechilor ziduri doar cu ochii minții, latura nordică dispărând în totalitate și lăsând puține urme. Una dintre acestea, vag cunoscută în rândul brașovenilor, este o fâșie de pietre albe care traversează strada Republicii în zona Modarom și care marchează locul pe unde odinioară trecea granița cetății.

Desigur, turul pe care ți-l propun poate fi început din oricare punct al său și parcurs în orice direcție. Nimic nu e bătut în cuie. Cred că plimbarea ar fi un pun prilej pentru a-ți crea o imagine asupra dimensiunilor așezării inițiale. De multe ori mă întreb cum era viața într-un spațiu atât de strâmt mărginit de ziduri și porți care, pe deasupra, se închideau noaptea. Adesea nici nu realizez când ajung de la Rectorat la Maternitate și, da, asta este lungimea pe direcția N-S a cetății. Cu toate astea, mă consider norocos ca după 22 de ani petrecuți în Brașov, mai am entuziasmul să constat zilnic faptul că sunt în cetate și să mă bucur de asta.