Am inceput sa descopar fotografiile vechi ale Brasovului acum cativa ani intr-un loc fara legatura cu subiectul – intre palierele de scari secundare din magazinul Star (caruia toti brasovenii mai noi sau mai vechi ii zic “Universal”). Mai nou, am gasit niste versiuni mari si usor diferite intr-un loc cel putin la fel de improbabil, si anume McDonaldsul din centru.
Ma uit de fiecare data la fotografiile vechi de un secol sau chiar mai mult: cladirile din orasul vechi, Piata Sfatului sau Republicii, sunt in mare parte aceleasi, in special cele care privesc dinspre capatul superior al strazii catre Biserica Neagra. Cateodata ma pierd privind in interiorul fotografiei si incercand sa imi imaginez atmosfera. Hainele oamenilor prinsi adesea in cadre spun alte povesti – barbatii cu palarii si bastoane, femeile cu rochii lungi si parul strans in coc, la fel ca vehiculele trase de cai ori in imaginile tarzii masinile anilor interbelici.
Uneori, cate un trecator priveste direct in obiectiv si de fiecare data am senzatia sinistra ca ma priveste peste timpuri. Din vremuri in care fiecare fotografie era un eveniment rar, pregatit minutios, catre prezentul in care actul s-a banalizat. Cu o privire goala, inexpresiva – dupa posibilitatile tehnice de redare de atunci si ca rezultat al prelucrarilor ulterioare. Inevitabil, ma gandesc ca fiecare om din fotografiile acelea nu mai e de mult. Oare s-au gandit ei vreodata ca oamenii dintr-un viitor relativ apropiat, dar totusi foarte diferit de al lor, le vor privi cu uimire stilul de viata deja istoric, dar se vor plimba printre exact aceleasi cladiri?
vila F. Schuller la 1900, pe actualul Bd Eroilor
Azi am primit albumul Brasovul de altadata, un album cu fotografii de epoca ale orasului, in care am descoperit multe fatele necunoscute printre care cladiri remarcabile acum disparute. Cu toate ca profesorul de istorie din liceu ne-a explicat ca nu are sens sa ne jucam de-a “ce-ar fi fost daca” in istorie, la fiecare dintre ele imi imaginam cum ar fi aratat acum centrul daca nu ar fi fost demolate. Daca in locul celei de-a doua cladiri a Aro Palace era inca Biserica Reformata, daca cladirea hidoasa a telefoanelor de langa corpul T nu exista, ci vila F. Schuller . si daca in capatul Muresenilor mai era inca poarta Vamii marginita de pavilioane simetrice.
Senzatia care imi ramane e ca, pe langa cladirile (teoretic) permanente, ceea ce ne mai leaga de oamenii de odinioara e umbra. Mi-e greu sa explic de ce. Poate pentru ca umbra e impersonala si a trecut de nenumarate ori, insotind cine stie cati oameni din cate epoci, locuri si statuturi diferite. Sau, altfel spus, pentru ca umbra nu moare o data cu omul si poate fi recreata de oricine, oriunde. Macar in sens metaforic.
In final, fotografia in sine ce e altceva decat o variatie a umbrei?
Luana
Andrei
